Atitudini in vremuri de prigoana

Psalmul 119: 161- 168
Oamenii lui Dumnezeu au fost dușmăniți și disprețuiți de lume înca din cele mai vechi timpuri.
Dacă oamenii Îl desconsideră pe Dumnezeul adevărat și viu, cu-atât mai mult ne vor desconsidera pe noi,
care suntem doar niște pământeni…
Chiar Domnul Isus ne avertizează că în lume vom avea necazuri, că oamenii ne vor ocărî din pricina Numelui Său,
însă pe lângă faptul că ne încurajează să îndrăznim, ne spune că va fi ferice
de noi când vom suferi din cauza credinței. Atunci când vremurile sunt grele,
se vede lămurit credința noastră. Nu știu ce s-ar întâmpla dacă am trăi vremi de
persecuție, de prigonire a creștinilor. Cert este că noi trebuie să ne uităm bine
la sfârșitul felului de viețuire a înaintașilor noștri, și să le urmăm credința acestor
oameni care au suferit atât de mult pentru Numele Domnului și unii dintre ei
și-au dat chiar viața.

Poate că nu vom fi nevoiți vreodată să suferim într-atât, însa nu trebuie să uităm
că lumea nu ne iubește și că vom întâmpina întotdeauna “prigoniri” mai mici sau
mai mari.
Psalmii ne vorbesc mereu despre prigonitori, cei ce vor să ia viața credincioșilor
lui Dumnezeu, cei ce disprețuiesc Cuvântul și iubesc răutatea.
Psalmul 119 vorbește de asemenea despre un credincios prigonit, urât de
ceilalți, despre oameni răi care vor să ia viața credinciosului.
Ceea ce avem de învățat despre acest subiect din Psalmul 119 am identificat în
versetele 161- 168. Este vorba despre atitudinea corectă a unui credincios
prigonit, virtuțile credinciosului. Eroii credinței au clădit viața lor pe acești stâlpi.
Temelia este credința, iar pe acești stâlpi (virtuți) se poate clădi fără teamă o
viață, dar nu orice fel de viață, ci o trăire încununată de Domnul.

Curajul.
Curajul este fundația pe care se clădesc toate celelalte virtuți și valori
personale și doar curajul poate face ca acestea să fie reale.
Curajul înseamnă de fapt să știi de cine să îți fie frică.
Psalmistul este unul dintre acei care știu acest lucru.
El se teme numai de Dumnezeu:”Niste voievozi mã prigonesc fãrã temei,
dar inima mea nu tremurã decât de cuvintele Tale.”
Este obligatoriu ca în orice situație să ne temem de Dumnezeu,
și nu de oameni. Domnul Isus ne avertizează să nu ne temem de cei
ce pot ucide trupul. Atunci când lumea ne urăște nu trebuie
să ne fie frică. Unii creștini fac voia lumii de teamă sau poate de rușine.
Dar creștinul autentic este acela care nu se rușineaza de
Numele Domnului și chiar în vreme de prigoană Îl mărturisește pe El.
Avem un exemplu de curaj în apostoli:
“Și în fiecare zi, în Templu și acasã, nu încetau sã învețe pe
oameni, și sã vesteascã Evanghelia lui Isus Hristos.” (Fapte 5:42)
Petru și apostolii ceilalți, drept rãspuns, i-au zis:
“Trebuie sã ascultãm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!
(Fapte 5:29)

Bucuria.
Bucuria este steagul ce flutură deasupra palatului când împăratul este în palat.(Billy Graham)
Într-adevăr atunci când Domnul este Împăratul vieții noastre suntem plini de
bucurie chiar și în suferințele noastre. Domnul Isus spune în Predica de pe munte:
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vã vor ocãrî, vã vor prigoni,
și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevãrate împotriva voastrã!
Bucurați-vã și înveseliți-vã, pentru cã rãsplata voastrã este mare în ceruri;
cãci tot așa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.” (Matei 5)
Termenul folosit de Domnul Isus pentru a numi aceasta bucurie a fost
“makarios” și înseamna “plin de bucurie dumnezeiască”- în opoziție cu
“eudaimonia”, fericirea omenească trecătoare. Și aici îi putem da exemplu pe
apostoli, care în vreme de prigoană, de suferință se bucurau în Domnul:
“Ei au plecat dinaintea Soborului,și s-au bucurat cã au fost învredniciți sã fie
batjocoriți, pentru Numele Lui.” (Fapte 5:41)
Psalmistul de asemenea este bucuros, în ciuda faptului că este
prigonit: “Mã bucur de Cuvântul Tãu, ca cel ce gãsește o mare pradã.”

Adevărul.
Un creștin adevărat iubește și spune adevărul: “Urãsc și nu pot
suferi minciuna, dar iubesc Legea Ta.” Atunci când omul este
batjocorit că este creștin, este ispitit să mintă. Un exemplu este Petru, care
a tăgăduit de trei ori, lepădându-se de Fiul lui Dumnezeu.
Să nu spunem niciodată “Nu Îl cunosc!”, ci să mărturisim mereu adevărul
Cuvântului care zice că El este Domn și Mântuitor.
Apostolii, printre care și Petru, cel care s-a lepădat, au mărturisit acest
adevăr cu toata îndrăzneala. Iată încă un exemplu din Faptele Apostolilor,
capitolul 8, vs. 35, unde învățăm că în orice vreme și oricui să-L
propovăduim pe Isus: “Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura
aceasta, și i-a propovãduit pe Isus.”

Lauda.
Dumnezeu merită să fie lăudat, ba mai mult, Dumnezeu ne cere să Îl lăudăm.
De cele mai multe ori însa Îl lăudăm atunci când ne merge bine, iar când avem
necazuri cârtim împotriva Lui. Versetul 164 din psalmul de față punctează un
alt stâlp al vieții credinciosului în vreme de prigoană:
“De șapte ori pe zi Te laud, din pricina legilor Tale celor drepte.”
Extraordinar! Este extraordinar să-L poți lăuda pe Dumnezeu până și în
suferință. Acest lucru înseamna că ești un credincios adevărat,
un împlinitor al Cuvântului. Avem un model minunat despre ce înseamnă
“a lăuda pe Domnul” și în apostoli: “Dupã ce le-au dat multe lovituri,
i-au aruncat în temnițã, și au dat în grijã temnicerului sã-i pãzeascã bine.
Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncã, i-a aruncat în
temnița dinãuntru, și le-a bãgat picioarele în butuci. Pe la miezul nopții,
Pavel și Sila se rugau, și cântau cântãri de laudã lui Dumnezeu;
iar cei închiși îi ascultau.” (Fapte 16: 23- 25)

Pacea.
” Vă dau pacea Mea!”, a spus Domnul Isus în Ioan 14:27. Pacea sfântă
este un rod al curăției, este prinosul împăcării cu Dumnezeu pe baza iertării
și înfierii. Ea ne oferă echilibru, liniște, putere. Dacă avem pacea lui
Hristos suntem în siguranță într-o lume nesigură, zbuciumată. Trăirea în pace
cu cineva înseamnă de fapt reacția noastră la conflictele cu cei din jur, iar a
avea pace în inimă înseamnă a sta liniștiți știind că suntem în Mâna Lui de
Tată: “Multã pace au cei ce iubesc Legea Ta, și nu li se întâmplã nici o nenorocire.”
Pacea se dobândește în urma iertării păcatelor, a curățirii și a înfierii.

Nădejdea.
Creștinul e un poet, un visător fericit aparținând
locurilor cerești: “El ne-a înviat împreunã, și ne-a pus sã ședem împreunã în
locurile cerești, în Hristos Isus… (Efeseni 2:6), ancorat puternic
totuși în elementul cotidian pământesc. El are o nădejde vie în strălucirea ce
va să vină, a cerurilor și a pământului nou și are încredere în competența lui
Dumnezeu de a dirija “soarta”: “Eu nãdãjduiesc în mântuirea Ta, Doamne,
și împlinesc poruncile Tale.” Dacă într-adevăr i-ai încredințat Lui destinul tău,
fii de acord cu Dumnezeu oricând, primind voia Lui. Ștefan, asociindu-se cu
Dumnezeu în ploaia de pietre a văzut cerul deschis, întreaga scenă fiind de
fapt un episod al slavei: “Dar Ștefan, plin de Duhul Sfânt, și-a pironit ochii spre
cer, a vãzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui
Dumnezeu.” (Fapte 7:55)

Dragostea.
Iubirea de Dumnezeu și totodată față de Cuvânt ne ține în picioare în vreme de
suferință. Aceasta dragoste trebuie să fie una necondiționată,
adică să iubim oricând și “indiferent dacă…”.
Psalmistul spune mai departe: Sufletul meu ține învãțãturile Tale, și le iubesc
mult de tot! El iubește învățatura Cuvântului lui Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu înseamna a prețui și a înfăptui învățăturile Cuvântului
pentru că dragostea creștină are ca osatură Adevărul, deci ea nu se poate
bucura decât de neprihănire și adevăr.
Dragostea adevărată ne învață adevărata comportare pentru că dragostea
este: îndelung rãbdãtoare,este plinã de bunãtate:dragostea nu pizmuiește;
dragostea nu se laudã, nu se umflã de mândrie, nu se poartã necuviincios,
nu cautã folosul sãu, nu se mânie, nu se gândeste la rãu, nu se bucurã de
nelegiuire, ci se bucurã de adevãr, acoperã totul, crede totul,
nãdãjduiește totul, suferã totul.(1 Corinteni 13).
Și pentru că suferă totul, ea este un stâlp important în momentele
de suferință, pentru ca prin dragoste să rămâi în El.

Înțelepciunea.
“Cine nu are înțelepciune, chiar dacă are multă învățătură, nu-i cunoaște folosul,
așa cum nu cunoaște lingura gustul mâncării”. (Mahabharata) Versetul 168
subliniează un lucru interesant. Punctăm în versetele anterioare iubirea
învățăturii, a Cuvântului. Un om învățat este într-adevăr un om care citește,
meditează, exprimă idei, sentimente și instruiește pe alții. Dar un om înțelept
este cel care păzește: “Pãzesc poruncile și învãțãturile Tale, cãci toate cãile mele
sunt înaintea Ta.” Versetul 168 ne arată că acest om nu este doar un
cunoscător, ci și un împlinitor al Cuvântului. Deci nu este doar un învățat, ci
este și un înțelept.

Pilda celor zece fecioare ne demonstrează magnificul rol al înțelepciunii.
Destinul diferit al fecioarelor neînțelepte față de cel al fecioarelor
înțelepte ne arată că pentru creștini înțelepciunea nu este o poleială
de lux care poate eventual să lipsească, ci o virtute crucială.
Ca una dintre cele mai mari însușiri ale lui Dumnezeu Însuși, înțelepciunea
îi este dată în dar omului iubit de El.

Clădește-ți viața pe temelia CREDINȚEI și numără-ți bine STÂLPII!
Să nu lipsească vreunul, căci deasupra lor, Domnul va așeza o CUNUNĂ.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s