In loc de “ADIO”

1467220_723351114344064_716129212_nAi apărut în viaţa mea, pe nepusă masă. De nicăieri. Ai apărut când încetasem să mai cred în oameni şi în sentimentele pe care le pot ei oferi. În cele mai potrivite cuvinte, ai apărut exact când trebuia. Ai fost gestul lui Dumnezeu pentru mine, prin care îmi spunea: mai crede.

Ai făcut cunoştinţă cu mine, o femeie încăpăţânată şi rănită, cu ziduri înalte în jurul ei, pregătită să riposteze la cel mai mic atac. Nu te-ai lăsat păcălit de zâmbetul sigur pe care-l afişam, pentru că, (nu-i aşa?), noi femeile ne pricepem să zâmbim aproape în orice situaţie. Fără nici un motiv, te-ai înarmat cu răbdare şi perseverenţă, te-ai aşezat lângă sufletul meu, şi când ţi-am spus să pleci, ai ridicat din umeri şi-ai zâmbit. “Nu plec nicăieri”. Şi nu ai plecat.

 Încet, prezenţa ta a început să devină pentru mine atât de la sine înţeleasă, precum e uşa de la intrare pentru o casă. M-ai obişnuit cu zâmbetele furate într-o zi istovitoare, cu o vorbă bună în miez de noapte şi cu un cuvânt de încurajare în încercare. M-ai obişnuit cu ceva nu doream să mă obişnuiesc: cu iubirea. Nu doream, pentru că nu ştiam ce mă voi face după ce nu o voi mai avea. Dar mi-ai înflorit inima, care a început să răspândească o mireasmă plăcută.

Pe tine te-am asociat mereu cu verbul “eşti”. Cu substantivul “casă”. Cu adjectivul “cald”. Cu adverbul “aici”. Tu ai fost motivul rugăciunilor mele din fiecare zi, înălţate către Dumnezeul căruia simţeam că doresc să-i şoptesc uneori: “dacă e nevoie, pentru fericirea lui, mă poţi face pe mine nefericită.” L-am rugat să vegheze asupra ta. Oh, dragule, ba chiar L-am rugat, cu lacrimi fierbinţi, să-ţi dea femeia potrivită inimii tale, care, până la capăt de drum, să te ajute să-ţi ghidezi paşii spre mântuirea sufletului. Chiar dacă asta ar fi însemnat să nu fiu eu.

Tu ai adus în viaţa mea renunţare de sine. Eu am adus în a ta, (sper eu, iartă-mă dacă greşesc), o bucăţică de Cer. O parte din El. Răbdători şi cuminţi, ca doi copii pe băncile şcolii primare, ne-am învăţat lecţiile pentru care am apărut unul în viaţa celuilalt. Ne-am privit în ochi, şi am văzut cum creştem, nu în înălţime, ci în omenie.

A sosit momentul în care trebuie să înlocuiesc verbul “eşti” cu “ai fost”. Asta pentru că s-a sunat de ieşire. Lecţia s-a terminat, caietele s-au închis, iar profesorul (iubirea ne-a fost dascăl, îţi poţi imagina?) ne-a spus că trebuie să părăsim încăperea. Separat. Tu, spre viaţa pe care ai început să ţi-o clădeşti. Eu, spre necunoscut. Dar amândoi cu lacrimi în ochi. Şi totuşi zâmbind. A fost cea mai frumoasă lecţie primită!

Nu ştiu dacă poţi să-ţi iei “la revedere” de la o iubire care nu a avut niciodată loc. Care nu s-a concretizat. Dar simt că dacă nu o fac, amândoi vom fi legaţi de un “cum ar fi fost dacă?”. Şi, dragul meu, nu vreau să trăim toată viaţa legaţi cu funiile incertitudinii. Vreau să fim liberi!

Un vis frumos? Da! O poveste unică? Da! Un “ai grijă de tine până când pot să am eu?”. Da! După ce vom îmbătrâni, (dacă ne e dat) şi ne vom reîntâlni, eu cu nepoţii mei, tu cu ai tăi, o să-ţi mângâi obrazul ridat, o să-ţi zâmbesc şi o să-ţi spun că “eşti”. Până atunci, “ai fost”…

Sursa: AlinaIlioi.ro

One response to “In loc de “ADIO”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s