De ce ne trimitem copiii la scoala?

dreamstime_xxl_3001304-900x480BAC-ul de toamnă a impulsionat din nou televiziunile de știri să ne inunde cu imaginile paradoxale ale unui moment ce teoretic al trebui să fie unul obișnuit pentru o societate normală. La noi însă lucrurile sunt totdeauna nuanțate. O mașină scumpă, o haină mai scurtă sau mai transparentă, un cercel în nas sau un telefon abia apărut sunt accesorii care par să le dea mai mult curaj unora în vreme ce alții ascund cu greu degetele ce ies rebele din tenișii obosiți.

Legați parcă de un blestem implacabil, elevii dau mereu peste subiecte imposibile, peste examinatori zgârciți și peste probleme fără răspuns. Sinceritatea, tupeul sau ignoranța unora dintre ei ne fac, totuși, dincolo de zâmbetele amare, să ne întrebăm cu seriozitate – de ce ne trimitem copiii la școală?
Întrebarea este tot mai frecventă, iar schimbările legislative anuale din domeniul educației arată că încă se caută răspunsuri. Criza sistemelor de învățământ nu este una pur românească, deși nu putem ascunde că la noi are destule elemente specifice.
Într-un studiu publicat pe 26 august de Barna Group, americanii au fost întrebați ce cred despre sistemul public de educație. Răspunsurile nu au fost însă cele mai încurajatoare, doar 7% dintre cei chestionați mărturisind că sunt foarte mulțumiți de eficiența sistemului, în vreme ce 46% au afirmat că nivelul școlilor publice a scăzut semnificativ în ultimii 5 ani. Tot în SUA rata de promovabilitate a elevilor ce provin din medii sărace sau foarte sărace este de 50% și doar 1 din 14 astfel de copii vor merge mai departe la un colegiu. Chiar dacă 81% dintre copiii de vârstă școlară aleg școlile publice, doar 34% dintre părinți spun că aceasta este prima lor opțiune.
În Europa, datele oficiale arată că 1 din 7 copii abandonează prematur sistemul de învățământ și formare profesională, dar procentele pot varia în funcție de ţară și regiunea de dezvoltare, astfel că în România 1 din 5 copii renunță la școală înainte de finalizarea studiilor.
Dintre cei care termină totuși studiile liceale și mai fac și o facultate, peste 30% lucrează pe posturi unde respectivele studii nu le sunt de niciun folos, mai ales în domeniul comercial, în vreme ce analfabetismul merge, după unele surse, spre 20%. Tocmai de aceea întrebarea despre rostul și importanța școlii devine și mai acută.
Chiar dacă subiectul pare dificil de rezolvat, uneori ai impresia că nu doar lipsa de soluții este problema. Interesele economice și politice ale societății determină inevitabil rostul și organizarea școlii, iar neputințele acestei societăți se reflectă cu fidelitate în limitele învățământului local. Comunitățile creștine, fidele unei filosofii de viață pe care o consideră superioară mondenităților de zi cu zi, vorbesc mult pe acestă temă, dar din păcate fac extrem de puțin, alternativele reale la sistemul public de școlarizare fiind mai mult un vis decât o realitate.
Seth Godin, unul dintre cei mai bine vânduți autori de cărți în domeniul afacerilor și un foarte apreciat vorbitor motivațional, a lansat în anul 2012 manifestul său pentru o reformă a sistemului de învățământ, cu titlu sugestiv Stop Stealing Dreams (what is school for?) [Încetaţi să mai furaţi visuri (la ce serveşte şcoala?)]. Cartea afirmă că actualul model de școală a fost creat la începutul secolului al XX-lea, odată cu înmulțirea fabricilor, și avea ca obiectiv formarea de lucrători obedienți pentru acestea. Godin crede că școala uniformizează creativitatea elevilor și îi învață că excelența se obține individual, din conformarea tot mai fidelă față de cerințele sistemului, a cărui expresie perfectă este testul grilă, un examen general, o matriță în care fiecare trebuie să intre. Economia a redefinit astfel termenul de „inteligent”, care înseamnă astăzi note mari și diplome de prestigiu. Orice ieșire din aceste tipare este sancționată. Și toate acestea cu acordul și susținerea părinților, care ar trebui mai degrabă, în opinia autorului, să întrebe conducerea școlii: Ce faceți pentru a hrăni visurile copilului meu?
Godin vorbește despre un sistem în care copiii sunt încurajați să facă ceea ce îi pasionează, unde descoperă lucrurile împreună, mai mult decât individual, și unde informația nu e un scop în sine, ci un mijloc de a dezvolta libertatea fiecăruia: „Avem nevoie de visuri bazate nu pe ceea ce este, ci pe ceea ce poate fi. Avem nevoie de elevi care să învețe cum să învețe, care să descopere cum să se împingă pe ei înșiși înainte și care să fie suficient de generoși și suficient de onești pentru a se implica în lumea din jurul lor, pentru a face ca aceste visuri să se împlinească.”
Cartea pare o culegere de aforisme și bogăția ideilor și luciditatea concluziilor te fac să te gândești serios la motivul pentru care tu ai fost sau încă mai mergi la școală sau la educația de care copiii tăi au nevoie. Deși este tulburătoare prin sinceritate și copleșitoare prin implicațiile pe care le dezvăluie, lucrarea lui Godin nu este o utopie.
Comunitățile creștine protestante și mai ales cele neoprotestante ar trebui să își amintească, deși cartea nu face trimitere la asta, de modelul școlilor confesionale din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, care s-au ridicat în replică la sistemul tradițional de educație și au reușit să schimbe fața unei lumi întregi, dar care de multe ori au sfârșit prin a se alinia sistemului centralizat și uniformizat pe care îl combătuseră.
Curios sau nu, modelul seamănă izbitor de mult cu principiile școlilor ebraice din timpurile biblice, unde, spre deosebire de cele din Atena, elevii învățau mai puțină matematică și filosofie, dar știau fiecare o meserie – ceea îi ajuta să fie independenți – și știau să scrie și să citească la un aşa nivel, încât mama Domnului Iisus, o țărancă neșcolită prea mult, a putut să Îl învețe slovele alfabetului ebraic pe fiul său suficient de bine, încât la 12 ani Acesta i-a uimit pe dascălii de la Ierusalim. Iar modelul, ori de câte ori a fost adoptat, s-a dovedit un succes.
Faptul că mai există și astăzi astfel de școli e o dovadă că manifestul lui Godin nu e o utopie, ci o provocare pentru cei ce visăm încă la o lume în care visurile copiilor noștri să se poată împlini.
Sau poate că tocmai noi trebuie să le împlinim. Tu ce crezi? Sau poate, mai corect, tu ce faci?

semnele timpului

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s