Romania, tara non-sensurilor: unde este locul religiei?

religia scoala

Se întâmplă că-n România, ţara tuturor posibilităţilor, dacă întrebi de la vlădică pân’ la opincă, de vreo câteva săptămâni, toată populaţia părintească e în fierbere, din cauză că a îndrăznit Curtea Constituţională să-şi dea cu părerea asupra unui articol din legea învăţământului…
Ultima dată când am verificat, România era stat de drept. În traducere liberă, autoritatea supremă în stat este considerată Constituţia şi legile aprobate de Parlament. Însă legile sunt şi ele scrise de oameni, errare humanum est, şi, dacă este identificată o greşeală în text, atunci aceasta trebuie corectată… şi de ceva ani buni încoace, se tot semnalează – dar nimeni nu observă oficial că există o contradicţie între legea învăţământului şi Constituţia României, mai cu seamă în ceea ce priveşte respectarea următorului articol:
Art. 29 – Libertatea constiintei
(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.
(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.
(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in azile si in orfelinate.
(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine.
Ca să discutăm în cunoştinţă de cauză, iată şi articolul din Legea Educaţiei Naţionale:
“Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără disciplina Religie.
În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”
Curtea Constituţională a mai încercat, în 1995, să lămurească problema prin Decizia 72 în ceea ce priveşte constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului, şi a afirmat că Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămânând să fie alese sau nu.
Pornind de la acestea, toată suflarea care nu dorea, din orice motiv, să participe la ora de religie, trebuia să facă cerere scrisă şi să ceară (şi de cele mai multe ori insistent) unităţii şcolare să-i respecte acest drept, adică cel subliniat mai sus, la punctul 1 din articolul 29. Mai mult, nimeni nu are dreptul nici măcar să te întrebe, nu mai spun să te ia la rost, să te judece sau să te condamne, asupra orientării tale religioase.

Vă mai amintiţi cum a fost la referendum, acum câţiva ani, cu întrebarea legată de orientarea religioasă? Recenzorul trebuia să-ţi comunice că nu eşti obligat să răspunzi, iar dacă răspunzi, trebuie să scrie mot-a-mot ce-i declari. Exact aşa e şi aici. Dacă copilul nu participă, este decizia exclusivă a părinţilor (sau a lui), dar NIMENI nu trebuie să-l întrebe de ce. Pentru că trăim în România, stat de drept, şi libertatea conştiinţei e garantată prin lege. (punctul 2, în aceeaşi Constituţie). Mai mult, se menţionează acolo ceva: toleranţă şi respect reciproc. Dar poate în cultura noastră populară sunt neologisme proaspete, deşi prin Europa tot circulă de câteva sute de ani…
A fost nevoie să treacă încă 20 de ani pentru ca aceeaşi Curte Constituţională să-şi dea seama că nu e normal să ceri să ţi se respecte un drept, pentru că nu vrei să participi la ceva ce nu este obligatoriu… un nonsens. Ce face hotărârea de luna trecută? Concret, nimic. Cine vrea să participe, participă în continuare, şi anunţă acest lucru, cine nu, îşi vede de ale lui, nimeni nu-l întreabă de sănătate. Şi totuşi, de ce atâta tragedie?! Am încercat să caut răspunsuri…
• Până în momentul de faţă, părinţii nu erau (în marea majoritate) informaţi oficial că pot opta, şi copilul nu trebuie să frecventeze cursul. Dacă nimeni nu comenta, religia era dată drept „obligatorie” şi toţi copiii participau. Mai mult, cei care se retrăgeau erau izolaţi, umiliţi, hărţuiţi… chiar dacă aveau numai câţiva anişori. De la toamnă toate şcolile vor trebui să obţină consimţământul scris al părinţilor… asta înseamnă că trebuie să le spui că pot alege. Există foarte mulţi părinţi şi elevi care sunt mulţumiţi de profesor, cum decurge ora… problema e că sunt şi foarte mulţi nemulţumiţi, care de data aceasta se vor gândi şi vor spune NU. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă catedre desfiinţate, „profesori” de religie şomeri, mai ales că BOR a invadat piaţa de muncă cu prea multe asemenea exemplare habotnice şi fără vocaţie, cam cum ieşeau avocaţii din facultăţile de drept acum ceva ani, mergând cu sacul la pomul lăudat. Despre ce e vorba aşadar? Despre bani…
• În momentul în care un copil se retrăgea de la ora de religie, iar aceasta nu era prima sau ultima în orar, să poată merge acasă, şcoala este obligată să asigure un spaţiu securizat pentru acel copil. Nu să stea închis în debara cu femeia de servici, nici abandonat în secretariat, nici pus pe scaun, la colţ, izolat, că nu trăim în epoca de piatră! Copilul are dreptul să fie respectat, nu umilit, nu marginalizat! Ce se va întâmpla acum când, să spunem, din 30, 15 nu vor face religie? Păi… în clasă nu vor sta, clar. La bibliotecă nu se vor înghesui, dar va fi o oră de joacă nesperată. Şcoala trebuie aşadar să fie creativă, să vină cu alternative, programe noi, extraşcolare… adică muncă, implicare… E mai simplu să rezolvi problema la origine, adică… toată lumea – la religie!
• Există un mare număr de oameni care cred sincer că „nu poţi învăţa nimic rău la orele de religie”. Asta ar fi cel mai fericit caz! Dar ce te faci dacă e timp pierdut, şi nici nu înveţi nimic bun…? Mai mult, te pricopseşti cu teme în plus, când toată lumea se vaită de programele încărcate…
• BOR nu poate accepta această toleranţă, din principiu, pentru că, dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră. Se bat cap în cap două principii, acela de stat de drept şi stat teocratic, în care cetăţenii să fie de fapt credincioşi practicanţi, cu cotizaţiile la zi. Aşa cum învăţam odinioară la grădiniţă „Partid iubit”, ni se spălau creierele, şi eram transformaţi în unelte docile ale sistemului, exact aceeaşi metodă şi-ar dori BOR să folosească acum pentru a-şi creşte veniturile. Din fericire, suntem stat de drept!
Personal nu am nimic cu credinţa nimănui. Este dreptul fiecăruia de a crede în ce vrea. Poţi fi de acord cu Voltaire sau cu principiile oricărui sfânt, tipărite în 5x5cm.

Dar asta e problema ta, a familiei tale. În caz că nu ştiaţi ce înseamnă democraţia… înseamnă să te bucuri de libertatea ta până acolo unde întâlneşte libertatea altcuiva.

Nu ai voie să i-o încalci, aşa cum nici el nu are dreptul să o încalce pe-a ta.

Dacă stau să mă gândesc, cei mai faini prieteni pe care îi am au altă religie. Nu-mi dau seama de ce, dar cred că prin alte biserici se învaţă toleranţa… doar la noi scrie în manual, încă din clasa I, „să-ţi faci prieteni de aceeaşi religie cu tine” (îmi pare rău că nu mai am manualul, ca să dau şi pagina, l-am returnat în clasa I…).

Am fost acuzată şi de blasfemie, şi aproape poftită direct afară din casa unui creştin ortodox practicant, pentru că am îndrăznit să contest faptul că BOR nu ar trebui să primească bani de la buget pentru catedrală, din moment ce e scutită de impozit şi nu contribuie cu nimic la acel buget, plus că acolo sunt banii mei, şi, ca plătitor, am tot dreptul să-mi dau cu părerea cum ar trebui cheltuiţi! Pentru mine există o diferenţă enormă între religie şi credinţă, de aceea nu pot decât să salut hotărârea Curţii Constituţionale, şi să sper că vom dovedi, ca popor, că nu suntem proşti, dar suntem mulţi!
De ce consider că este bine să li se ceară părinţilor acordul pentru a participa la această oră:
• Fiecare îşi cunoaşte copilul (sper!), şi ştie în ce măsură şi cât suportă un tratament ştiinţific. Credinţa nu lucrează nici cu gândirea, ca matematica, nici cu limbajul, ca literatura română. Lucrează direct pe latura afectivă a copilului, în plină efervescenţă la vârsta şcolară. Tu decizi dacă e pregătit să-i fie cântărit şi evaluat sufletul. Iar dacă copilul vine acasă plângând şi are coşmaruri, tu eşti responsabil.
• Poate vrei să înveţe că pământul e rotund de vreo 600 şi ceva de ani, şi nimeni nu arde pe rug dacă afirmă că Soarele e centrul sistemului nostru solar, fără să-i spună nimeni o dată pe săptămână că acestea sunt aberaţii.
• Toţi ne-am dori la religie profesori minunaţi, aşa cum există prin unele şcoli. Realitatea e însă că sunt prea mulţi fără brumă de tact pedagogic, fără cunoştinţe de psihologie a copilului, şi în special a şcolarului mic, persoane habotnice şi îndoctrinate, care le spun la 6 ani că un bun creştin nu crede în invenţii comerciale ca Moş Crăciun… Ei bine, dacă în şcoală e titulară o astfel de persoană, decât să-ţi pierzi timpul cu reclamaţii la inspectorat, poţi retrage copilul. Cu puţină mobilizare, catedra se desfiinţează şi aţi scăpat natural de problemă.
• Puteţi să-i oferiţi copilului câteva ore în plus de joacă pe săptămână. Pleacă mai devreme cu una de la şcoală, şi nici nu mai stă să facă teme la această disciplină.
• Copilul poate asista la oră, dacă doreşte, cu condiţia să nu tulbure procesul didactic. Să vedem atunci dacă îl poate atrage profesorul şi să-l convingă să stea. Dacă îl dă afară, nu face decât să demonstreze ce e aceea „intoleranţă religioasă”.
Care vor fi piedicile… căci românul nu prea are curaj decât în grup. Rar se ridică să spună singur ce lui nu-i convine, şi mai bine vorbeşte pe la colţuri:
• „Gura lumii”: ce-o să zică lumea?! Acum… dacă e mai important ce zice lumea, decât că copilul tău se scoală noaptea ţipând că îl aleargă scheletele înviate din morminte, ai o problemă de rezolvat. Lumea vorbeşte oricum, găseşte ea ce. Aşa că nu te mai consuma atât.
• Presiune de la şcoală, de la director, cadrele didactice. E OK să spui nu! E dreptul tău să decizi în privinţa copilului tău!
Nu mai am acum alte idei. Dar puteţi completa oricare dintre listele de argumente. Probabil că veţi concluziona că „sigur eu mi-am scos copiii de la religie”. Da, aveţi dreptate. Cerere fac de cinci ani încoace, şi vreo trei ani am fost singura persoană din şcoală. Acum sunt doar singura din clasă.
În încheiere, dacă nu ştiaţi, până la finalul acestui an puteţi face în orice moment cererea de retragere (Dacă nu cumva se răzgândesc şi aplică din semestrul 2 hotărârea Curţii). Informaţi prin aceasta conducerea şcolii că elevul nu va mai frecventa cursurile, şi nu i se va mai încheia media. Din toamnă, lucrurile se complică „oleacă”, deoarece nu exista deocamdată reguli clare de aplicare a hotărârii Curţii Constituţionale.
Conform regulilor şi cutumelor din învăţământ, o materie devine obligatorie, chiar dacă iniţial este un opţional, din momentul în care se face această alegere. Aşadar, dacă la începutul anului faceţi cerere pentru a urma cursul, nu prea vă mai puteţi retrage. Făcând o comparaţie cu orele de sport, sunt cazuri justificate în care se poate solicita o scutire motivată, cum ar fi un accident şi apariţia imposibilităţii de a mai urma acel curs. Deoarece confesionalismul orelor de religie este demonstrat, dacă justificarea este pertinentă (schimbarea religiei părinţilor sau a copilului, descoperirea unor activităţi ce contravin convingerilor părinţilor sau elevului etc), se poate să se solicite renunţarea la acest opţional.

Dar totul va deveni doar un caz particular, în care va decide conducerea şcolii şi inspectoratul, iar argumentaţia părinţilor nu se va mai putea baza pe „drepturi”. Poate înainte de a semna acea cerere n-ar fi rău sa vă gândiţi un pic, sau îl lăsaţi să meargă de 2-3 ori pentru a vedea dacă îi place, dacă îl atrage.
Ştiu că trăim vremuri în care toţi suntem nemulţumiţi, pentru că vedem lucrurile care merg prost, şi suntem indignaţi că nimeni nu face nimic să le rezolve. Întrebaţi-vă întâi dacă nu cumva schimbarea ar trebui să înceapă de la noi. De la a nu mai arunca hârtii pe stradă, a nu mai da şpagă, până a nu mai lăsa pe alţii să decidă în locul nostru şi pentru copiii noştri.

Sursa: http://talentedenazdravani.eu/blog/2015/02/05/romania-tara-non-sensurilor-unde-este-locul-religiei/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s