Cu toata speranta inainte!

drumetii1Sătui de viaţa cotidiană, de monotonie şi facturi la gaze, de singurătate şi zile negre, ne retragem sub carapacea viselor şi începem a ne făuri o lume perfectă, în care trăim perfect şi totul e aşa cum vrem noi să fie. O lume în care nu există lacrimi, nici teme sau ceas deşteptător. O lume în care avem greutatea potrivită, suntem înconjuraţi doar de oamenii pe care îi dorim în preajma noastră şi ni se oferă iubire exact de la cine vrem să primim. O lume fără inimi frânte, fără familii dezbinate, fără datorii, fără ştirile de la ora 5, fără cerşetori, fara vene tăiate… O lume ideală… Şi în acelaşi timp ireală.

Omul se refugiază în lumea viselor atunci când nu e mulţumit de realitate. Dar asta nu înseamnă că lumea reală nu mai există. Sau că se va asemăna câtuşi de puţin cu utopia. Nu! Lumea aceasta rămâne la fel. Durerile nu dispar peste noapte. Lacrimile nu încetează să curgă. Oamenii încă mor. Soarele tot intră în nori. Dar asta nu înseamnă că nu ma există speranţă…

Pentru că e o diferenţă majoră între a visa şi a spera.

Speranţa te ţine cu picioarele pe pământ şi cu ochii aţintiţi la cer. Ea e conştientă de realitatea crudă a vieţii, dar şi de faptul că există şansa ca într-o zi totul să se schimbe în bine. Speranţa e singura ancoră din lume care are abilitatea ca, la momentul potrivit, să se transforme în aripi de înger. Speranţa îţi cere aşteptare. Valoarea unui lucru creşte odată cu greutatea efortului depus pentru a-l obţine.

Visul este exact opusul. El nu numai că te detaşează de realitate şi te face să vieţuieşti într-o lume închipuită, cu capu-n nori, dar visul nu te lasă deloc să aştepţi. El vrea totul de-a gata. Rapid. Un fel de fast-food al sufletului.  Visul e o altă mască a egoismului – te face să trăieşti doar pentru tine, doar ca să îţi fie ţie bine (uneori, dar foarte rar, visul e o formă de autoapărare). Visul e refugiul oamenilor care se iubesc prea mult pentru a-şi strica manichiura în greutăţile vieţii.

Toată viaţa aceasta, cu bucurii şi dureri, cu pierderi şi câştiguri, cu lecţii învăţate pe pielea noastră sau din greşeala altora, toate experienţele prin care trecem, au rolul de a ne şlefui, de a ne face puternici.

Suferinţa e o necesitate. Ea vine totdeauna la timpul potrivit şi vine spre binele tău. Niciodată nu uita să mulţumeşti pentru suferinţa prin care treci. Doar ea te poate ajuta să te maturiezi, să înveţi, să ajungi omul care ai fost destinat să devii. Cineva spunea că o mare liniştită nu a născut niciodată un marinar experimentat. Doar furtuna l-a învăţat ce avea nevoie.

Suntem născuţi să fim învingători. Orice barieră e deja doborâtă, pentru că nu e încercare prin care să trecem şi pentru care să nu fi fost pregătită deja ieşirea din ea.

Oricum, şi suferinţa are un sfârşit. E limitată şi de scurtă durată.

 

Vă condamn la fericire!

Articol scris de Sefora Geanta

Blogul ei:  http://seforaseah.blogspot.ro/2015/03/cu-toata-speranta-nainte.html

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s